she smile

She smile's ... a zambit atat de usor. Si dupa tot ce stiu ca a indurat. Mila mea era prea simpla sa simta intrega-i durere. Si a zambit si-a facut glume, era tarziu o zi de mai. De mult o cunosteam, si stiam multe despre ea. Chiar daca de multe ori nu vorbea ochii-i spuneau multe, era o prezenta care se dorea carismatica in jurul nostru. Vroia doar sa se integreze, si nu-si gasea cuvinte. Era tarziu in aceea seara, era placut, si toti eram deschisi la aventura. Am luat-o in sus pe dealul de langa vie, adia un vanticel subtire. Dar ne era bine. In ochii ei ma tot uitam, si nu-mi venea sa cred unde-a disparut a cea fetita timida. Imi era frica sa intreb ceva, sau sa ma uit prea insistent. Desi cand nu era atenta o sorbeam din priviri. Parca nici acum nu uit. Aveam niste balerini negri, o pereche de blugi un pic larguti, si-o bluza maro, peste o jachetuta kaki. Era simpla, parul prins in coada, lasa impresia de neingrijit. O finuta, si-mi era frica. Cum s-o tin, sa ma uit sau prin cap sa-mi treaca s-o intreb ceva. Am mers pana sus la izvor, apa inca prea rece. Se vedea si luna, si sunetul izvorului, in ochii mei n-am mai vazut o femeie atat de frumoasa ca ea. Era superba. Si cum ma tot intrebam, cum acea fetita mica si prihanita, la care-mi cu mila ma uitam si o intrebam sa fie acuma cea mai puternica prezenta. Toti vorbeam, radeam glumeam, parca bancurile ei imi sunau cu un ecou mai profund. iar vorbele ei imi lasau amprenta, cum scotea un cavant ochii imi erau atintiti undeva in stanga ei, pentru ca-mi era frica s-o privesc. si-o sorbeam. eram confunz nu stiu daca ceilalti mai auzeau ceva, pentru ca eu parca toate cuvintele i le-n giteam, mi le insuseam. o vedeam cum admira privelistea si cum asculta suietul izvorului in pietre, mi-am dat seama ca-i place natura. cativa s-au aventurat dincolo peste-un pod de lemn in paduree, vedeam c-ar vrea si ea da parca-i era frica, si-a ramas. am mai poposit, am glumit. dincolo era o casuta, cu un antreu micut si-o camera unde mergeam de mai cu zi, ramanea si doua zile, la jucat de carti, bancuri si ne trecea vara. Desi iubeam acel loc, nu m-am dus, nu de frica, sau comoditate, a doua zi era duminica puteam sa stau bine si sa ma intorc abea luni dimineata. era tarziu ne-am hotarat sa ne intoarcem la bancuta. si pe drum s-a lasat mai in spate, cuprinsa de melancolie, o vedeam ganditoare parca s-a afundat si trecutul o tinea sa nu mai vina la pas cu noi. nu mai zicea bancuri. doar zambea, si ochii o tradau. Dar o tradau pentru mine numa, caci restu nu-si dadea seama. Era sa fie ceva intre mine si ea. Sunt surprins de-o conexiune fara vorbe, si ma iau viteaz in bancuri si merg mai departe, pentru ca incep sa realizez ca asa cum nu am avut alti ochii pentru ea, probabil ea nici nu si-a dat seama unde-i dispareau cuvintele> sau ca toata seara cineva a sorbit-o din priviri. nelinstit si speriat, m-am imbarbatat. si cu toata ignoranta care am incercat s-o induc ceva ma tragea in spate. si ma opuneam ma luptam, chiar si cu-o ignoranta, ma simteam cu gandul langa ea. subtil si fara sa scot o vorba am incetinit si eu pasul. am luat-o dupa umar cu pretextul ca-i pot oferi haina mea, ma gandeam ca asa se face si asa e frumos. nu ar fi recunoscut ca-i e un pic frig, nici daca-n genunghi ma puneam. am intrebat-o daca s-a simtit bine si cand se indreapta spre oras. intrebari ce-mi pareau banale, toti vom merge la oras impreuna asa cum am venit. nu stiam ce sa-i zic. m-a citit stangacit. s-a uitat la mine si cu privirea in pamant pe un glas moale, mi-a zis ca uneori simpla prezenta valoreaza mai mult decat o mie de cuvinte.